Imprimare
PDF

Tristeţea marilor actori...

Celebra Ordonanţă de Urgenţă  230/2008 , îi condamnă practic la sărăcie perpetuă pe o parte a marilor noştri actori de teatru şi film, aflaţi încă în activitate. Portavocea disperării lor - Victor Rebengiuc (75 ani), crede că atâta timp cât e solicitat şi se simte în deplinătatea capacităţilor sale artistice, nu înţelege de ce ar trebui să plece urgent acasă. Cu 15 milioane pensie, Rebengiuc e totuşi un caz fericit. Există actori cu pensii infinit mai mici. Faptul că mai puteau încă juca, fiind colaboratori ai unor teatre, le mai aducea un spor de câteva milioane la buget. Criza îşi arată colţii din ce în ce mai mult, iar sătuii nu dau niciodată crezare flămânzilor. Actoria a fost mai mereu o profesie plătită prost. Unii dintre noi o privim cu un soi de bunăvoinţă ironică, actorii înşişi fiind consideraţi adesea, nişte saltimbanci, categoric neserioşi, mari amatori de

chefuri prelungite şi prin definiţie-imorali. O percepţie schematică, ba, (de ce n-am afirma-o)- absolut idioată. Artiştii se consumă în primul rând nervos, sufleteşte, ard ca o flacără acolo, pe scena scăldată în luminile reflectoarelor, pentru a dărui publicului câteva momente de salvare, din mlaştina cotidianul banal. Chiar şi pentru iluzia acestei salvări, merită să urmăreşti cu sufletul la gură un spectacol excepţional, unde evoluează actori de geniu. În alte ţări, un mare actor e tratat mai presus decât un Rege. Evident, în acele ţări unde există la modul real (iar nu formal), respectul şi preţuirea pentru artă şi cultură. Când atâţia demnitari ai actualului executiv sunt practic putrezi de bogaţi, când alţi foşti demnitari (la fel , sau chiar mai bogaţi decât cei în funcţii), solicită ajutoare financiare cu multe zerouri, (în dispreţul oricăror norme), tristeţea marilor noştri artişti e justificată. Îi va auzi cineva?

Cristian Sandache